S-au intalnit prima oara pe un pod vechi, intr-o toamna rece, intr-un parc uitat de oameni, adancit intr-o ceata ciudata care se lasa purtata de un vant domol. Copacii nu mai aveau frunze, ele se aflau pe jos, moarte, cu o culoare rosiatica ce crea un covor parca de sange. El se plimba pe straduta libera de oameni si frunze, intotdeauna curata si monotona, tinea capul in pamant trecand nepasator ca in fiecare zi, nu mai privea in jur pentru ca stia parcul foarte bine, totul ii era familiar, de la frunzele de pe jos pana la copacii dezgoliti a caror crengi erau duse la pamant atunci cand vantul batea mai puternic. Nu intelegea niciodata de ce oamenii respingeau acest parc minunat aflat undeva spre marginea orasului, o zona linistita, aflata in tacere intr-un oras aglomerat. Dar acest parc era gol, si linistea e mult prea atragatoare pentru un suflet ce trece prin liniste ascultandu-si gandurile.
A ridicat capul cand s-a apropiat de pod si a vazut pe cineva stand rezemata si privind lacul. Era putin surprins, pentru el era anormal, dar cu toate astea se indrepta spre pod. S-a oprit chiar la scari si a ramas o clipa pentru a privi mai atent. Era o fata blonda, cu maini albe, imbracata in negru. A intrebat-o daca ii place privelistea, si cand i-a vazut fata a ramas surprins, era palida, avea ochi negrii, nu era machiata, parea pierduta din aceasta lume, o stafie aparuta pe un pod mic, uitat de vreme, numit de batranii parcului “Podul alb”. A zambit cand si-a amintit numele podului, privind acum fata. Ea nu a raspuns, a continuat sa priveasca lacul, dar s-a dat putin in dreapta, ca o invitatie. N-a stiu exact ce sa faca, dar in cele din urma s-a dus langa ea si a inceput sa priveasca si el lacul. Au stat asa doua ore, nu si-au spus nimic, au privit lacul, au vazut pasarile, crengile, toate se oglindeau in lac, iar intr-un sfarsit el a privit figura ei, care parea mistica in miscarile suave ale lacului.
In cele din urma ea s-a retras si a plecat fara sa zica vreun cuvant, iar el a continuat sa priveasca lacul, intorcand in cele din urma capul, cand ea era pierduta pe o alte cale curata, cu frunze moarte, sangerii pe langa ea, sub coroanele goale si pierdute. S-a asezat jos, s-a rezemat de margine, si-a lasat capul sprijinit pe spate, a inchis ochii si a ramas ascultand ritmul perfect al naturii.
