Ploaia si vaporul

         Afara norii acopereau complet cerul, iar noaptea se grabea sa apara. Din acelasi cer acoperit cadeau picaturi mici si dese de apa, era o ploaie linistita, fara vant, draga unora. El era pe pod, privea lacul lovit usor si vedea chipul ei in perturbarile sale, trecusera cateva zile de atunci, si desi el se afla zilnic in parc, pret de cateva ore, ea nu a mai trecut, nu s-au mai vazut. Nu o astepta in mod special, ar fi stat in acest parc fie ca ar fi intalnit-o, fie ca nu. Era curios, i s-a trezit un interes pe care nu l-a mai avut de cand a vazut in biblioteca mamei sale romanul “Procesul” a lui Franz Kafka, si a stat in parc ore intregi citind “America”, “Procesul” si “Castelul”, dandu-i dorinta de a se intoarce in trecut doar pentru a-l intalni.  Odata cu trecerea timpului ploaia incepea sa cada mai puternic, mai des, cerul se intuneca, chiar puteai vedea o parte din luna. Si-a spus ca e timpul sa se duca acasa, astfel ca incepu sa mearga pe calea curata, acum scaldata in apa cereasca, iar la iesirea din parc, ca de obicei, se intoarse privind putin in urma si apoi se indrepta spre casa. Blocurile sunt normale, nu au nimic special, pana la urma sunt doar blocuri, dar din lipsa fiintelor de pe strada el privea blocurile, se uita la geam sa vada daca printr-o casa misuna ceva, desi nu-i pasa.

         Cand a ajuns acasa a observat ca nu era nimeni, s-a dus la bucatarie aprinzand toate luminile pe hol si in bucatarie, s-a dus pe balcon si a stat acolo cateva zeci de minute privind cum picaturile loveau asfaltul. Era modul lui de a isi petrece timpul, internetul nu ii mergea de foarte mult timp, dar nu l-a folosit niciodata, statea mult in parc,  apoi ori in biblioteca mamei sale, ori in camera pictand. Vindea ocazional unor amatori de colectii sau la galerii mici de arta, isi lua bani care lui ii ajungeau, astfel ca parcul era locul lui de taina, adancirea lui in ceva frumos, intr-o natura rara pentru un oras atat de innegrit. Lumea spunea despre el ca e retras, atat a reusit sa auda chiar el, dar niciodata nu il interesa, niciodata nu a intrebat, doar tacea.  S-a dus in camera si a stat in pat, cu ochii inchisi, cateva ore. In cele din urma a adormit visand o lume parasita, blocuri de metal, inalte, si un vapor imens, in care ii era frica sa intre, astfel ca statea pe cel mai inalt bloc, privind vaporul.

Intalnirea

         S-au intalnit prima oara pe un pod vechi, intr-o toamna rece, intr-un parc uitat de oameni, adancit intr-o ceata ciudata care se lasa purtata de un vant domol. Copacii nu mai aveau frunze, ele se aflau pe jos, moarte, cu o culoare rosiatica ce crea un covor parca de sange. El se plimba pe straduta libera de oameni si frunze, intotdeauna curata si monotona,  tinea capul in pamant trecand nepasator ca in fiecare zi, nu mai privea in jur pentru ca stia parcul foarte bine, totul ii era familiar, de la frunzele de pe jos pana la copacii dezgoliti a caror crengi erau duse la pamant atunci cand vantul batea mai puternic. Nu intelegea niciodata de ce oamenii respingeau acest parc minunat aflat undeva spre marginea orasului, o zona linistita, aflata in tacere intr-un oras aglomerat. Dar acest parc era gol, si linistea e mult prea atragatoare pentru un suflet ce trece prin liniste ascultandu-si gandurile.

         A ridicat capul cand s-a apropiat de pod si a vazut pe cineva stand rezemata si privind lacul. Era putin surprins, pentru el era anormal, dar cu toate astea se indrepta spre pod. S-a oprit chiar la scari si a ramas o clipa pentru a privi mai atent. Era o fata blonda, cu maini albe, imbracata in negru. A intrebat-o daca ii place privelistea, si cand i-a vazut fata a ramas surprins, era palida, avea ochi negrii, nu era machiata, parea pierduta din aceasta lume, o stafie aparuta pe un pod mic, uitat de vreme, numit de batranii parcului “Podul alb”. A zambit cand si-a amintit numele podului, privind acum fata. Ea nu a raspuns, a continuat sa priveasca lacul, dar s-a dat putin in dreapta, ca o invitatie. N-a stiu exact ce sa faca, dar in cele din urma s-a dus langa ea si a inceput sa priveasca si el lacul. Au stat asa doua ore, nu si-au spus nimic, au privit lacul, au vazut pasarile, crengile, toate se oglindeau in lac, iar intr-un sfarsit el a privit figura ei, care parea mistica in miscarile suave ale lacului.

         In cele din urma ea s-a retras si a plecat fara sa zica vreun cuvant, iar el a continuat sa priveasca lacul, intorcand in cele din urma capul, cand ea era pierduta pe o alte cale curata, cu frunze moarte, sangerii pe langa ea, sub coroanele goale si pierdute. S-a asezat jos, s-a rezemat de margine, si-a lasat capul sprijinit pe spate, a inchis ochii si a ramas ascultand ritmul perfect al naturii.